Adolescența este una dintre cele mai turbulente etape din viața ființei umane. În această perioadă au loc schimbări atât de importante, de numeroase și de rapide în organismul uman, încât este aproape o minune cum de-i supraviețuim. Pe lângă modificările fiziologice, se petrec schimbări și în psihicul adolescentului. Poate cea mai importantă schimbare este dorința adolescentului de individuare, autonomizare și separare de părinți. Odată terminată cu bine, această transformare îi va permite să stea pe propriile picioare și să devină un adult independent.
Dar, pentru a parcurge această etapă, adolescentul caută provocări care să-i arate că se desprinde, că face progrese în sensul autonomizării. De aceea, uneori pare că adolescenții fac lucruri caraghioase sau exagerate, dar acestea sunt făcute pentru a le reitera sentimentul de progres pe calea individuării. Adolescenții vor căuta să facă acele acțiuni care le-au fost interzise de autoritate pentru că realizându-le exact pe acelea, vor dobândi percepția că sunt complet independenți.
Dorința exagerată de independență și acțiunile extravagante ale adolescenților se completează cu teama părinților că își vor pierde copilul sau tinerețea dacă acesta devine prea independent și se rupe de ei. Și de aici rezultă o multitudine de probleme și conflicte. Părintele insistă să devină mai strict și riguros, iar copilul să devină mai independent și autonom. Se creează un cerc vicios pe care doar părintele poate avea înțelepciunea și statura morală de a-l întrerupe.
Adolescentul este ghidat de programarea sa pentru independență, atât de necesară pentru maturizare, și pe care nu o va simți ca însușită decât dacă realizează efectiv activități cât mai autonome și ieșite de sub orice autoritate, inclusiv cea parentală.
Părintele adult, pe de altă parte, este chemat să-și înțeleagă autentic etapa vieții în care se află și să integreze faptul că proprii copii sunt mari acum și că bucuria legată de ei va începe să vină din acest moment, prin faptul că îi poate vedea stând de picioarele lor pentru ca, mai târziu în viață, aceștia să devină ei înșiși sprijin pentru părinți. Acest proces este dificil pentru părinte. Atâta timp cât copilul este mic și dependent, înseamnă că el este puternic și independent. Dar când copilul devine el însuși mare și independent, părintele este obligat să recunoască, pe de o parte că îi este mai puțin folositor copilului, iar pe de altă parte, că a devenit mai bătrân.
Fiecare deci, adolescent și părinte, au de înfruntat conflicte inconștiente care le tulbură puternic ființele. Ghidarea unui psihoterapeut în această etapă a vieții fiecăruia este de mare ajutor. Acesta știe care sunt etapele normale de dezvoltare ale adolescentului, îi cunoaște nevoile bazat pe argumente științifice și înțelege de asemenea dificultățile părintelui. Le poate armoniza și explica atât părinților cât și adolescenților din familie, ridicând în acest fel gradul de respect, coeziune și consens în familie.
