Timp de citire: 6 minute

Termenul psihoterapie, folosit pentru prima dată la finalul secolului al XIX-lea, provine din greaca veche și se traduce prin vindecarea sufletului (psyche – suflet, therapeia – vindecare). Federația Română de Psihoterapie consideră că acesta este un domeniu interdisciplinar ce presupune abordarea problemelor de viață ale pacientului printr-un tratament complex, bazat pe o metodologie științifică și pe aplicarea de către psihoterapeut a unor mijloace specifice. De la apariție și până în prezent, în psihoterapie s-au dezvoltat sute de orientări, semn că vorbim despre o disciplină cu o dinamică deosebită.

În cartea sa din 2011, În culisele psihoterapiei, Jeffrey A. Kottler evidențiază o serie de aspecte provocatoare ale profesiei de psihoterapeut. “Să ajuți sau să vindeci este o vocație, desigur, însă o vocație plină de primejdii și poveri” – iată principala convingere a autorului. În plus, Kottler observă că psihoterapia nu înseamnă doar vindecarea altora, ci înseamnă în egală măsură autovindecare. De aici derivă atât avantajele, cât și cele mai importante dezavantaje ale profesiei.

1. Ambiguitatea și complexitatea activității

de psihoterapie reprezintă o primă capcană, atât pentru client, cât și pentru psihoterapeut. Pragmatismul societății contemporane și-a pus amprenta asupra psihoterapiei, imprimându-i un caracter eclectic. Rareori, psihoterapeuții din prezent folosesc teoriile în formă pură. Mai degrabă ei îmbină concepte și idei din multiple abordări, adaptate la contextul în care acționează. Astfel, psihoterapeutul își va regla demersurile în funcție de dificultățile clientului, dar și de factori subiectivi ce țin de propriile afinități.

Capacitatea de a adopta mai multe stiluri psihoterapeutice, consolidată prin experiență, va conduce la definirea unui stil personal. În cele din urmă, indiferent de abordarea teoretică aleasă, impactul psihoterapeutului ține de puterea personalității sale, de cât este de pasionat, de carismatic și empatic, de stăpân pe sine sau inspirat în ceea ce face. Adică de o complexitate de factori, greu de cuantificat.

2. Nevoia de flexibilitate maximă

își are locul, de asemenea, în topul provocărilor pe care le întâmpină un psihoterapeut. Față de primele decenii de la apariția domeniului, în faza actuală au intervenit modificări consistente sub toate aspectele. Adresabilitatea s-a schimbat decisiv, iar spectrul de clienți a devenit mult mai larg în momentul de față. Cei care apelează la psihoterapie nu se mai încadrează în tiparul de altădată, ci provin din culturi diferite, din medii sociale de mare diversitate, sunt de rasă, religie și orientare sexuală diferită.

În plus, epoca modernă impune presiunea puternică a obținerii de rezultate în timp record. Dacă în trecut, intervenția psihoterapeutică se desfășura pe parcursul mai multor ani, 5-10 ani în medie, astăzi s-a redus la câteva luni sau chiar săptămâni. Datorită Internetului, au  devenit posibile sesiunile de psihoterapie online, din ce în ce mai la modă. Ele oferă eficiența dorită de clienți, mai ales când au nevoie să rezolve rapid o problemă punctuală. De cealaltă parte, se pierde ceva din dimensiunea umană a relației client-psihoterapeut. Acesta din urmă poate resimti dezavantajul timpului liber diminuat și al presiunii de a fi disponibil non-stop.    

3. Granițele fluide dintre viața personală și profesională

reprezintă un alt aspect problematic al psihoterapiei. Eficiența profesională și eficiența personală a unui psihoterapeut sunt interconectate într-o manieră pe cât de interesantă, pe atât de volatilă. O ședință de psihoterapie poate fi condusă diferit, în funcție de coordonatele din viața privată a psihoterapeutului în acel moment. Comportamentul său profesional reflectă inevitabil evenimentele trăite, lucru valabil chiar în cazul celor mai buni profesioniști. Sunt posibile reacții emoționale puternice la adresa anumitor clienți sau senzații de neputința, de frustrare și blocaj în raport cu unele cazuri abordate. Aceste semne arată vulnerabilitatea firească a terapeutului când se confruntă în context profesional cu elemente relevante și pentru propria viață personală. Experiențele respective pot fi valorificate în cadrul ședințelor și țin de procesul de autodezvăluire necesar în relaționarea cu pacientul.

De asemenea, competențele profesionale dezvoltate de un psihoterapeut se manifestă, conștient sau inconștient, în domeniul relațiilor sale personale, fără ca acest lucru să însemne că un specialist are o viață perfectă. Riscul fundamental al granițelor fluide dintre viața personală și profesională este confuzia de roluri. Aceasta se produce, de exemplu, atunci când un psihoterapeut adoptă în mod constant o atitudine de detașare emoțională. În raport cu pacienții, este o tehnică utilă, de autoprotecție, dar ea depășește acest cadru și se poate extinde asupra relațiilor apropiate, cu familia și prietenii.

4. Așteptările nerealiste față de psihoterapeut

apar deopotrivă în cabinet și acasă. Atunci când vin din partea unui client, ele se explică prin dorința acestuia de a-și încredința cele mai grave frământări unei ființe capabile să le rezolve fără a da greș. Oamenii apelează la psihoterapie pentru a scăpa de suferință și de tot ce este toxic în viața lor. Când se adresează psihoterapeutului, își imaginează inevitabil că el este singura persoana înzestrată cu răbdarea necesară și cu interesul deplin de a asculta. Sunt și clienți care își dozează așteptările într-un mod inedit, cerându-i psihoterapeutului să fie un consultant. În asemenea situații se vorbește despre o democratizare a psihoterapiei; ea presupune ca pacientul să își asume postura de autovindecător și să-i aloce psihoterapeutului rolul unui partener cel mult egal sau chiar subordonat în cadrul relației. Chiar dacă la prima vedere pare ceva convenabil pentru psihoterapeut, fiindcă favorizează efortul clientului, nu este o abordare lipsită complet de presiune.

În afara cabinetului, cei dragi se așteaptă și ei la un nivel mai înalt de răbdare din partea cuiva care practică psihoterapia. Familia și prietenii cred cu tărie în competențele de comunicare superioare ale unui psihoterapeut. Până la proba contrarie, când se pot arăta dezamăgiți dacă descoperă că resursele interioare ale acestuia sunt limitate.

5. Gradul sporit de intimitate

este o capcană și în același timp un paradox al activității de psihoterapeut, în sensul că el ajunge să știe mai multe despre un client decât despre majoritatea prietenilor săi. Mai mult decât atât, va petrece în mod constant timp cu pacienții, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în relațiile apropiate. Așa se face că nivelul de intimitate atins în viața profesională îl depășește pe cel din viața privată. Atenția acordată clienților poate fi mai mare decât atenția acordată oricărei alte persoane din viata psihoterapeutului, cel puțin ocazional.

De aceea, este necesară o anumită vigilență din partea unui specialist în psihoterapie, astfel încât să-și protejeze familia și apropiații de intensitatea activității sale profesionale. După o zi la cabinet în care psihoterapeutul și-a reprimat anumite gânduri și trăiri din considerente de etică profesională, acesta ar putea să elibereze acasă tensiunea acumulată. Este un efect tipic de bumerang, pe care psihoterapeuții îl au de gestionat în mod curent. 

6. Expunerea prelungită la stimuli negativi

se înscrie în rândul provocărilor care îl solicită intelectual și emoțional pe un psihoterapeut. De regulă, oamenii pe care îi întâlnește în munca sa traverseaza traume și crize existențiale. Este puțin probabil ca un psihoterapeut, oricât de experimentat, să rămână indiferent la expunerea prelungită la suferință, disperare, conflict etc. De altfel, există o credință ancestrală potrivit căreia energia distructivă a celui în curs de vindecare contaminează și spiritul vindecătorului. În psihoterapie, acest lucru înseamnă că psihoterapeutul își pune în pericol propriul echilibru atunci când se ocupă de tratarea clienților săi. I se poate întâmpla să se simtă încolțit sau neputincios în cadrul interacțiunii cu un client, atunci când la mijloc este un conținut negativ puternic. Nu este exclus ca psihoterapeutul să se confrunte cu activarea propriilor răni sau probleme nerezolvate.

De aceea, celebrul fondator al școlii psihologice de psihanaliză, Sigmund Freud, le recomanda psihoterapeuților, la vremea sa, un tratament din 5 în 5 ani, pentru a elimina încărcătura toxică acumulată în interacțiunea cu pacienții.

7. Cultul personalității în psihoterapie

se referă la capcana acelui sentiment de superioritate care îi încearcă uneori pe psihoterapeuți. Este ceva ce vine din percepția generală asupra lor în societate. Oamenii de rând îi cred pe psihoterapeuți ființe sofisticate, dotate cu puteri speciale care le permit să detecteze, să înțeleagă și să dezlege tot ce nu e în regulă cu alții. Conștienți de această imagine, psihoterapeuții ajung câteodată să se ia prea în serios. Astfel, ei trăiesc pe propria piele o combinație de narcisism, aspirație către perfecțiune, preocupare pentru reputația în domeniu, dar și sindromul impostorului.

La toate acestea se adaugă mituri precum cel al psihoterapeutului mai disfuncțional decât pacienții săi sau mitul invulnerabilității psihoterapeutului. Cel din urmă alimentează speranța clienților și contribuie la procesul lor de vindecare. Milton Erickson surprinde acest aspect atunci când afirmă: “Dacă te prefaci foarte bine, atunci clienții tăi o să se prefacă și ei că-și schimbă viața. Și dacă lucrurile merg bine, după un timp, chiar or să uite că se prefac”.

În concluzie, psihoterapia este unul dintre cele mai complexe domenii de activitate și care oferă numeroase provocări celor care îl practică. Un avantaj important este acela că îți permite să te dezvolți personal și să evoluezi permanent, odată cu oamenii pe care îi ajuți să își rezolve problemele. Această intersectare a planului profesional cu planul personal constituie, în sine, un beneficiu al carierei de psihoterapeut. Pe parcurs, generează însă și diverse provocări.

Psihoterapeutul este nevoit să riște împreună cu pacientul și să conțina, într-un mod sănătos, toate poveștile pe care îi este dat să le asculte. De asemenea, un practicant al psihoterapiei are de acceptat faptul că munca sa îi va forța mereu prejudecățile și eventualele stereotipuri de gândire. Nu în ultimul rând, demersurile sale profesionale îi vor solicita creativitatea și îi vor cere o anumită doză de masochism, pentru că poți oricând să te întâlnești cu propriile vulnerabilități sau dureri.

În final, ca psihoterapeut te vei hrăni din recunoștința și laudele clienților sau discipolilor. Dar iluzia omnipotenței îți va fi spulberată rapid de gândul că un psihoterapeut și-ar putea dedica întreaga viață studiind același caz, fără a putea înțelege tot ce s-a întâmplat și de ce. În ciuda atâtor secrete care îi sunt încredințate, nici măcar psihoterapeutul nu este deținător al adevărului absolut.

Photo by Danka & Peter on Unsplash

POSTEAZĂ UN COMENTARIU:

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.