Timp de citire: 5 minute

Moartea este considerată, prin definiție, un subiect sumbru. Condiția efemeră a ființei umane și a întregii lumi i-a preocupat pe oameni dintotdeauna. Este o temă care traversează secolele, reflectată într-o varietate de manifestări ale gândirii, spiritualității, religiilor, ale creației literare și artistice universale.

“Cândva și sistemul solar se va prăbuși în ruine”, spunea filosoful Bertrand Russell, reflectând asupra ideii de moarte extinsă la scară cosmică. O astfel de afirmație conduce la fixarea unui alt adevăr tranșant, general valabil: fiecare dintre noi va muri. Iată un gând care bântuie ființa umană din cele mai vechi timpuri, alimentează coșmarurile din cursul nopții și alterează trăirile din cursul zilei. Contemplarea acestui gând, denumit în psihologie și rana mortalității, declanșează manifestări de intensitate variabilă: de la o neliniște difuză, aparent fără obiect, până la anxietate puternică, nefericire persistentă și chiar groază generalizată.

Conștientizarea morții – primul pas în vindecarea fricii

Recunoscută sau nu, frica de moarte o resimte fiecare individ. De aceea, mulți dintre noi ocolesc cu grație discuțiile despre moarte, o văd ca pe un eșec sau un eveniment catastrofal, îi neagă iminența, suferă din cauza ei, reacționează organic la imaginea concretă a morții ș.a.m.d. Chiar dacă omul evită instinctiv aspectele dureroase, a conștientiza efemeritatea vieții este calea care ne oferă șansa de a trăi pe deplin, asumându-ne curajos întregul parcurs. Atunci când accepți că vei muri, ca toți ceilalți, poți lucra la reducerea anxietății în fața morții. O poți regla la stadiul unei temeri firești, controlabile și de nivel rezonabil. Demersul este solicitant și de durată, dar cât se poate de necesar. Până când reușești să îți confrunți propria anxietate în fața morții, este posibil să apelezi, conștient sau inconștient, la diverse forme de a nega sau sfida această realitate.

Recunoașterea formelor de negare și sfidare a morții

O carte de referință despre cum să înfrângem teroarea morții este “Privind soarele în față”, semnată de psihanalistul contemporan Irvin Yalom. Autorul surprinde permanența neplăcută a senzației pe care o inspiră gândul morții: “Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre”.

În viziunea lui Yalom, frământările omului legate de moarte sunt procesate diferit. Multe dintre acestea pierd legătura evidentă cu sursa, ajungând să fie forme deghizate ale anxietății în fața morții și încercări de a i se sustrage. O variantă comună prin care oamenii se consolează visând la nemurire este cea biologică, asigurată prin urmași care transmit mai departe genele. Pentru mulți părinți, copiii reprezintă un astfel de proiect de imortalitate. Versiuni contrafăcute ale nemuririi sunt reprezentate de goana după onoruri, putere și avere. Vor exista mereu persoane predispuse la amăgirea că influența pe care o au în lume le permite să își amâne finalul.

În existența de zi cu zi, oamenii sfidează moartea apelând la instrumente ușor de accesat și care dau senzația de control. Jocurile violente de pe computer îi atrag pe utilizatorii împătimiți și din acest motiv. Realitatea virtuală este singura dimensiune în care sunt posibile mai multe vieți, o poți lua de la capăt oricând, recuperând sau câștigând vieți suplimentare. Filmele horror sau umorul negru sunt, de asemenea, forme de răspuns în fața fricii de moarte.  

Este posibilă o perspectivă pozitivă asupra morții?

Oricât de mare ar fi tentația de a nega moartea și de a trece sub tăcere teama pe care ne-o provoacă, există și fațete pozitive ale gândului efemerității. Observarea conduitei umane în fața morții dezvăluie idei nesperat de optimiste. Amintindu-ne că murim, ne străduim să trăim mai bine, învățăm să ne bucurăm de moment, să apreciem viața și relaționarea cu ceilalți, să facem tot ce ține de noi pentru a ne împlini potențialul.

Anxietatea în fața morții este mai ușor de gestionat când simți că ai o viață împlinită.

Perspectiva propriului sfârșit are capacitatea de a-l impulsiona pe om să caute sensul existenței, astfel încât să poată spune că nu a trăit degeaba și nici oricum. Călăuziți de această intenție, unii oameni înțeleg să se concentreze asupra propriilor urmași, în timp ce alții devin creatorii unor acțiuni sau produse memorabile, se implică în viața comunității și își pun amprenta asupra celor din jur. Conștientizând faptul că, mai devreme sau mai târziu, propria existență se încheie, oamenii ajung să își valorifice întregul potențial. Este o idee confirmată și de relatările acelor persoane care, după ce au fost pe punctul de a-și pierde viața, declară că au îndrăznit să facă lucruri de care nu se credeau în stare și să trăiască mai intens.

Te impaci cu propria efemeritate când lași ceva din tine în viața altora.

Privind lucrurile din această perspectivă, caracterul trecător al vieții nu se mai asociază cu lipsa de sens care te face să întrebi Ce rost au toate? Dimpotrivă, efemeritatea ne conferă mai multă însemnătate, pentru că, deși persoanele noastre nu vor exista veșnic, faptele noastre o pot face. Orice om are de transmis altora ceva din el și o face, uneori chiar fără să conștientizeze efectul pe care îl are în viața celorlalți. Puțină îndrumare, o mostră de înțelepciune, un gest aparent minor, bunăvoința noastră la momentul potrivit sau ceva din experiența de viață acumulată ar putea influența pozitiv o altă ființă. Astfel, moartea încetează să mai însemne anihilare totală. Ne convingem de acest lucru dacă privim atenți cum aspecte din personalitatea cuiva care nu mai este se regăsesc impregnate în prietenii lui sau transmise mai departe copiilor și celor apropiați.

Efemeritatea este tulburătoare, dar salvatoare. Pentru că scopul vieții este viața însăși.

Oricât ar suna de paradoxal, moartea individuală contribuie la perpetuarea și progresul speciei. Corpurile noastre sunt purtătoare de informații genetice codificate și dau mai departe, din generație în generație, o rețetă pentru supraviețuire mereu îmbunătățită. Moartea este cea care permite rescrierea informației care ne definește și îmbunătățirea programului pe care îl rulăm. Tot ea ne protejează de perpetuarea genelor slabe și a unor indivizi neviabili. Pe de altă parte, ne salvează de indivizii ultra-performanți, dar lipsiți de etică, sociopați sau psihopați. Să ne gândim ce i-a oprit până la urmă pe marii tirani ai istoriei. Rugămințile celor dragi? Suferința și pierderile de vieți provocate? Ei bine, nu! Elementul comun care i-a împiedicat să mai acționeze pe marii psihopați și sociopați ai istoriei a fost propria moarte. Imaginați-vă o lume în care tiranii și despoții trecutului ar fi fost nemuritori! Imaginați-vă că ar mai fi trăit și astăzi, că și-ar fi păstrat puterea și ar fi dus la îndeplinire planurile pe care le aveau, punând în pericol întreaga omenire! Specia umană se bazează pe moartea individuală pentru a elimina astfel de exemplare. Este o modalitate ingenioasă de protecție a speciei în fața dispariției sale ca întreg.

În concluzie, este posibil să atenuăm teama și revolta în fața morții cu o atitudine pozitivă, care face loc reconsiderării acestui fenomen biologic și social, ce constituie o parte necesară a lanțului vieții. Mai mult decât atât, condiția noastră efemeră ne poate determina pe fiecare dintre noi să trăim deplin și niciodată doar pentru noi înșine. Angoasa în fața morții cu greu îl mai poate acapara pe omul aflat permanent în căutare de a face lucrurile astfel încât trecerea sa prin lume să aibă ecou în viața altora. În cele din urmă, ciclurile repetate viață-moarte ale generațiilor anterioare sunt cele care au adus progresul extraordinar al ființei umane așa cum se prezintă ea astăzi. Acest progres ne permite să înțelegem cu mintea noastră evoluată atât de multe lucruri, să trăim emoții atât de puternice și să avem experiențe atât de complexe. Gândul morții inevitabile este motorul schimbărilor din noi și din jurul nostru. Este ceea ce ne unește, mai presus decât orice am avea în comun. Totodată, ne ajută să dăm dovadă de mai multă compasiune fața de noi înșine și față de oricare altă ființă supusă acelorași provocări și temeri.

Photo by Paolo Bendandi on Unsplash

1 COMENTARIU

  1. In fine, cineva vorbeste si la noi despre acest subiect! Teama de moarte sta la baza tuturor temerilor pe care le avem. Multi nu sunt constienti de asta. Poate e mai bine, poate e mai rau. Pentru cei constienti e de un real ajutor sa vorbeasca despre ea sau sa auda ca si altii sunt preocupati, framantati de astfel de ganduri.
    Multumesc!

POSTEAZĂ UN COMENTARIU:

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.